Art. 326 Cod penal: falsul în declarații vs. uzul de fals

"Am dat la primărie o declarație pe proprie răspundere pentru un ajutor și am trecut greșit numărul de persoane din locuință. Acum mi s-a spus că e fals în declarații. Am făcut o infracțiune?"

Este întrebarea pe care o primesc des avocații penaliști, iar răspunsul scurt e acesta: nu orice declarație greșită este infracțiune. Art. 326 Cod penal pedepsește declarația neadevărată făcută cu intenție unui funcționar public sau unei instituții, atunci când acea declarație servește la producerea unei consecințe juridice: obținerea unui ajutor, a unui act, a unui drept. O greșeală de completare, făcută fără să știi că e greșeală, nu intră aici.

Mai jos găsești textul exact al articolului, prin ce diferă falsul în declarații de celelalte falsuri pe care le auzi des (fals în înscrisuri, art. 320, art. 323 uz de fals), când nu răspunzi penal, ce pedeapsă se dă în practică și ce faci dacă ești chemat la poliție.

Ce spune art. 326 Cod penal despre falsul în declarații?

Falsul în declarații face parte din capitolul "Falsuri în înscrisuri" al Codului penal, alături de art. 320-325 și 327. Particularitatea lui este că nimeni nu falsifică fizic vreun document. Formularul, cererea sau procesul-verbal sunt reale; neadevărat este doar ce declari tu în ele. De aceea se mai numește și "minciuna față de autorități".

Ca fapta să existe, trebuie îndeplinite cumulativ patru condiții:

• O declarație neadevărată, în scris sau oral, total sau parțial. Poate fi și o omisiune: dacă formularul îți cere să declari toate veniturile și treci doar o parte, declarația nu corespunde adevărului.
• Făcută unui funcționar public sau unei unități în care acesta lucrează. Noțiunea e definită larg de art. 175 Cod penal: nu doar angajații primăriilor, ai ANAF sau ai poliției, ci și persoanele care exercită un serviciu de interes public învestite de autorități, de exemplu notarul public sau executorul judecătoresc.
• Declarația servește, potrivit legii sau împrejurărilor, la producerea unei consecințe juridice: eliberarea unui act, acordarea unui beneficiu, înscrierea într-un registru. Nu contează dacă beneficiul a fost obținut efectiv; infracțiunea există din momentul în care ai făcut declarația.
• Intenția: știi că afirmația e falsă și o faci pentru a obține acea consecință, pentru tine sau pentru altcineva.

Pedeapsa de bază este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda. Alineatul (2), introdus prin OUG nr. 28/2020 în perioada pandemiei, prevede o formă agravată: dacă minți pentru a ascunde un risc de infectare cu o boală infectocontagioasă (de exemplu, negi contactul cu o persoană bolnavă sau o călătorie dintr-o zonă afectată), pedeapsa urcă la 1-5 ani sau amendă.

Pe formulare mai vechi poți întâlni mențiunea "sub sancțiunea art. 292 Cod penal". Era numărul falsului în declarații în Codul penal din 1969; din 2014 trimiterea corectă este la art. 326.

Prin ce diferă falsul în declarații de falsul în înscrisuri și de uzul de fals?

În limbaj obișnuit, "fals" sau "fals și uz de fals" acoperă orice document neadevărat. Codul penal face însă distincții precise, iar încadrarea schimbă pedeapsa și apărarea. Întrebarea-cheie este: ce anume e fals, documentul în sine sau doar afirmația ta?

• Art. 320, falsul material în înscrisuri oficiale: documentul oficial e contrafăcut sau modificat fizic. Exemple: schimbi data pe o adeverință medicală, imiți semnătura unui funcționar, "corectezi" o diplomă. Biletele și tichetele sunt asimilate înscrisurilor oficiale.
• Art. 321, falsul intelectual: documentul oficial e emis de cine trebuie, dar funcționarul care îl întocmește atestă lucruri neadevărate sau omite cu bună știință date. Doar un funcționar public, în exercitarea atribuțiilor, poate comite această faptă.
• Art. 322, falsul în înscrisuri sub semnătură privată: se falsifică un contract, o chitanță, o procură sub semnătură privată. Fapta e completă doar dacă cel care falsifică folosește înscrisul sau îl dă altcuiva să-l folosească.
• Art. 323, uzul de fals: nu falsifici nimic, dar folosești un înscris pe care știi că e fals, pentru a produce o consecință juridică.
• Art. 326, falsul în declarații: documentul e autentic, minciuna e în conținutul declarației tale.

De aici rezultă două consecințe practice. Dacă falsifici o adeverință oficială și apoi o depui la dosar, răspunzi pentru două infracțiuni în concurs: falsul material (art. 320) și uzul de fals (art. 323). La înscrisul sub semnătură privată, folosirea face parte din art. 322, așa că autorul falsului nu primește în plus și uz de fals; uzul îl comite cel care primește înscrisul și îl folosește știind că e fals.

A doua consecință ține de tentativă. La art. 320, 321 și 322 legea spune expres că "tentativa se pedepsește". La art. 323 și art. 326 nu există o astfel de prevedere, deci încercarea neterminată nu e pedepsită. Tabelul de mai jos pune totul cap la cap.

Când o declarație pe proprie răspundere greșită nu este infracțiune?

Formula "cunoscând prevederile art. 326 Cod penal privind falsul în declarații" apare pe aproape orice declarație pe proprie răspundere. Ea te avertizează, dar nu transformă automat orice inexactitate în infracțiune. Iată situațiile în care fapta nu se încadrează la art. 326:

• Ai greșit fără să știi. Art. 16 alin. (6) Cod penal prevede că o faptă din culpă e infracțiune doar când legea spune expres asta, iar art. 326 nu o spune. Dacă ai trecut o sumă greșită pentru că ai citit prost o adeverință sau ai înțeles altfel întrebarea, lipsește intenția. Art. 30 Cod penal adaugă că nu e infracțiune fapta comisă de cine nu cunoștea o împrejurare de care depinde caracterul penal al faptei.
• Declarația nu servea la nicio consecință juridică. Dacă informația greșită nu avea niciun rol în decizia instituției (de exemplu, un detaliu pe care legea nu îl cere și care nu a contat la acordarea actului), lipsește o condiție esențială.
• Destinatarul nu e funcționar public. O declarație neadevărată dată unei bănci private sau unui angajator privat nu intră la art. 326. Asta nu înseamnă că e permisă: dacă ai obținut bani prin ea, se poate pune problema înșelăciunii.
• Ești suspect sau inculpat. Art. 83 Cod procedură penală îți dă dreptul de a nu da nicio declarație, iar ce spui în apărarea ta nu e tratat ca fals în declarații.
• Ești martor. Aici nu se aplică art. 326, ci art. 273, mărturia mincinoasă (6 luni-3 ani sau amendă). Martorul nu se pedepsește dacă își retrage mărturia la timp, adică în cauzele penale înainte de reținere, arestare sau punerea în mișcare a acțiunii penale.

Dacă una dintre aceste situații e a ta, dosarul se poate închide prin clasare, pe temeiurile din art. 16 Cod procedură penală, cazurile care împiedică acțiunea penală (de exemplu, fapta nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de lege). Lipsa intenției nu se presupune însă: trebuie susținută cu acte (adeverința pe care te-ai bazat, corespondența cu instituția, corectarea făcută din proprie inițiativă).

Ce pedeapsă primești, în practică, pentru fals în declarații?

Limitele din lege (6 luni-2 ani sau amendă) sunt doar punctul de plecare. Pentru că pedeapsa maximă e mică, falsul în declarații este una dintre infracțiunile la care Codul penal și Codul de procedură penală permit cele mai multe soluții fără închisoare efectivă.

Amenda penală. Se calculează în zile-amendă (art. 61 Cod penal). Pentru art. 326 alin. (1), unde amenda e alternativă cu închisoarea de cel mult 2 ani, instanța stabilește între 120 și 240 de zile-amendă, iar o zi-amendă valorează între 60 și 600 de lei, în funcție de situația ta materială (limite în vigoare din iunie 2025, după Legea nr. 116/2025). La forma agravată din alin. (2), intervalul e de 180-300 de zile-amendă. Atenție: amenda penală nu e o amendă contravențională, ci o condamnare care apare în cazier.

Soluțiile care evită condamnarea sau executarea:

• Renunțarea la urmărirea penală (art. 318 CPP): procurorul o poate dispune pentru infracțiunile cu pedeapsa de cel mult 7 ani, când nu există interes public. Contează urmările faptei, scopul urmărit și dacă ai înlăturat consecințele, de exemplu dacă ai restituit ajutorul încasat necuvenit.
• Renunțarea la aplicarea pedepsei (art. 80 Cod penal): instanța constată fapta, dar nu aplică nicio pedeapsă, dacă gravitatea e redusă și nu ai condamnări anterioare.
• Amânarea aplicării pedepsei (art. 83 Cod penal): posibilă când pedeapsa stabilită este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani, adică orice pedeapsă dată pentru art. 326 alin. (1).
• Suspendarea executării sub supraveghere (art. 91 Cod penal), pentru pedepse de cel mult 3 ani închisoare.

Dacă recunoști fapta la judecată, prin procedura simplificată, limitele pedepsei închisorii scad cu o treime, iar ale amenzii cu o pătrime (art. 396 alin. 10 CPP). În faza de urmărire penală, după punerea în mișcare a acțiunii penale, poți încheia și un acord de recunoaștere a vinovăției cu procurorul (art. 478 CPP).

Prescripția. Răspunderea penală pentru falsul în declarații se prescrie, ca termen general, în 5 ani (art. 154 alin. 1 lit. d Cod penal), socotiți de la data declarației. Același termen se aplică și pentru art. 320, 321, 322 și 323. Termenul poate fi întrerupt de actele de procedură, așa că verifică situația concretă cu un avocat specializat în drept penal.

În ce situații apare cel mai des falsul în declarații?

Dosarele pentru art. 326 Cod penal pornesc rar din fapte spectaculoase. De cele mai multe ori, instituția face o verificare încrucișată și descoperă că ce ai declarat nu se potrivește cu bazele ei de date. Cele mai frecvente situații:

• Ajutoare sociale, burse, indemnizații. Declari mai puține venituri, ascunzi un membru al familiei care lucrează sau un bun care te-ar exclude de la beneficiu. Pe lângă dosarul penal, instituția recuperează sumele încasate necuvenit.
• Declarații la notar. Notarul exercită un serviciu de interes public, deci intră în sfera art. 175 alin. (2) Cod penal. Cazul tipic: la dezbaterea succesiunii declari că nu mai există alți moștenitori, deși știi că mai ai un frate. Dacă vrei să știi ce acte se depun corect, vezi ghidul despre cum obții certificatul de moștenitor.
• Acte de identitate și domiciliu. Declarația că locuiești la o adresă unde nu stai, pentru un act de identitate, pentru înscrierea copilului la o școală sau pentru un loc de parcare.
• Declarații de avere și de interese. Art. 28 din Legea nr. 176/2010 prevede expres că depunerea cu intenție a unor declarații de avere sau de interese neadevărate constituie fals în declarații.

Sunt și situații în care o lege specială are prioritate față de art. 326. Dacă declarația falsă a fost folosită pentru a obține fonduri europene, fapta se încadrează la art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 (folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete). Dacă scopul a fost evitarea plății taxelor, intră în discuție Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală. Prin decizia RIL nr. 21/2017, Înalta Curte a stabilit că înregistrarea în contabilitate a unor facturi falsificate, pentru a scăpa de obligațiile fiscale, e evaziune fiscală (art. 9 alin. 1 lit. c din Legea nr. 241/2005), nu fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals. Dacă ai primit deja o notificare de la fisc, citește și ce nu trebuie să faci în primele 48 de ore după o notificare ANAF.

O situație înrudită: copiile certificate. Când scrii "conform cu originalul" pe copia unui document pe care știi că e falsificat și o depui la o instituție, discuția nu mai e despre art. 326, ci despre uz de fals. Detalii în articolul despre ce înseamnă conform cu originalul și cine certifică o copie.

Ce faci dacă ești chemat la poliție pentru fals în declarații sau uz de fals?

De obicei afli de dosar printr-o citație de la poliție sau de la parchet. Felul în care tratezi primele zile contează mai mult decât pare, pentru că apărarea la art. 326 se joacă aproape mereu pe intenție, iar intenția se dovedește în special din ce spui și din ce acte ai.

1. Verifică în ce calitate ești citat. Citația arată dacă ești chemat ca martor, ca suspect sau ca inculpat. Ca martor ai obligația să spui adevărul (altfel riști mărturie mincinoasă). Ca suspect sau inculpat ai dreptul să nu dai nicio declarație, iar refuzul nu atrage nicio consecință defavorabilă (art. 83 lit. a CPP).
2. Nu da o declarație "ca să lămurești repede lucrurile". O explicație improvizată la prima audiere poate confirma exact intenția pe care organul de urmărire penală trebuie să o dovedească. Ai dreptul la un avocat ales, care poate asista la audiere, iar până discuți cu el poți folosi dreptul la tăcere.
3. Strânge actele care arată buna-credință. Adeverința sau extrasul pe baza căruia ai completat declarația, mesajele cu funcționarul care ți-a explicat ce să scrii, orice corectare făcută din proprie inițiativă înainte de control.
4. Repară consecințele, dacă e cazul. Restituirea unei sume încasate pe baza declarației nu șterge fapta, dar este unul dintre criteriile pe care procurorul le analizează la renunțarea la urmărirea penală și instanța la individualizarea pedepsei.
5. Cere încadrarea corectă. Diferența dintre art. 326, art. 320 și art. 323 schimbă pedeapsa și apărarea. O declarație neadevărată nu devine fals material doar pentru că a fost scrisă pe un formular oficial.

Dacă tu ești cel prejudiciat de un fals (cineva ți-a falsificat semnătura pe un contract sau a folosit un act fals împotriva ta), drumul e invers: depui o plângere penală la poliție sau la parchet. Falsurile din art. 320-326 se urmăresc din oficiu, deci nu există termenul de 3 luni specific plângerii prealabile.