Când o căsnicie se termină, una dintre primele întrebări practice, uneori mai stresantă decât divorțul în sine, este: cine rămâne în casă? Răspunsul nu este niciodată automat și nu depinde doar de cine a stat mai mult acolo sau de cine vrea mai tare să plece celălalt. Cine rămâne în casă după divorț se decide după reguli clare, în funcție de cine este proprietarul locuinței, dacă este bun comun sau bun propriu, dacă locuiți în chirie și, mai presus de orice, de interesul copiilor minori. Ghidul de mai jos îți explică toate situațiile: casa proprietatea unuia singur, casa cumpărată împreună, locuința închiriată, și cum se stabilește, provizoriu sau definitiv, cine are dreptul să locuiască acolo.
Pe scurt
- Cine rămâne în casă depinde întâi de regimul juridic al locuinței: bun propriu, bun comun sau locuință închiriată.
- Dacă locuința este bun propriu al unuia dintre soți, celălalt nu are, în principiu, drept să rămână după divorț.
- Dacă este bun comun, folosința se poate atribui temporar unuia dintre soți, până la partaj.
- La locuința închiriată, instanța poate atribui beneficiul contractului unuia dintre foștii soți.
- Criteriile legale se aplică în ordine: interesul copiilor minori, culpa în divorț, apoi posibilitățile locative proprii.
- Soțul care rămâne poate datora celuilalt o indemnizație pentru cheltuielile de mutare în altă locuință.
Primul lucru care contează: cui aparține casa
Înainte de orice discuție despre cine pleacă și cine rămâne, trebuie stabilit regimul juridic al locuinței. De el depinde totul, iar situațiile sunt fundamental diferite.
Prima situație este cea a locuinței bun propriu, adică o casă dobândită de unul dintre soți înainte de căsătorie, ori primită de el prin moștenire sau donație în timpul căsătoriei. În acest caz, proprietarul este doar acel soț, iar celălalt nu are, în principiu, un drept propriu de a rămâne acolo după divorț. A doua situație este cea a locuinței bun comun, cumpărată de soți în timpul căsătoriei, care aparține amândurora, indiferent pe numele cui este trecută în acte. A treia situație este cea a locuinței închiriate, unde niciunul nu este proprietar, dar ambii au locuit în baza contractului de închiriere.
Aceste distincții nu sunt un simplu formalism. Ele decid dacă un soț poate fi evacuat imediat, dacă poate rămâne temporar sau dacă are dreptul la o folosință care se tranșează definitiv abia la partaj. Regulile complete despre cum se împart bunurile dobândite împreună sunt utile pentru a înțelege contextul, iar modul concret în care se desfășoară separarea este explicat în ghidul despre cum se face divorțul la notar.
Dacă locuința este bun propriu al unuia dintre soți
Aceasta este situația cea mai clară din punct de vedere juridic. Dacă locuința aparține exclusiv unuia dintre soți, ca bun propriu, celălalt soț nu are un drept de proprietate și, în principiu, nici un drept de a continua să locuiască acolo după desfacerea căsătoriei. La divorț, proprietarul poate cere ca fostul soț să părăsească imobilul, iar dacă acesta refuză, poate obține evacuarea pe cale judiciară.
Există totuși nuanțe importante care pot amâna sau tempera această regulă. Cea mai însemnată ține de copii. Dacă locuința este bun propriu al unui părinte, dar copiii minori au fost încredințați celuilalt părinte, instanța poate acorda o folosință temporară a locuinței în interesul copiilor, pentru a nu-i dezrădăcina brusc. De asemenea, în situații de violență, un ordin de protecție poate dispune evacuarea agresorului chiar și din propria locuință, pe o perioadă determinată. Cum funcționează această măsură este explicat în ghidul despre ordinul de protecție.
Dacă locuința este bun comun
Când locuința a fost cumpărată în timpul căsătoriei, ea este, de regulă, bun comun al ambilor soți, chiar dacă în acte figurează numele unuia singur. În această situație, ambii au un drept asupra imobilului, iar niciunul nu îl poate da afară pur și simplu pe celălalt. Problema este că, după divorț, conviețuirea în aceeași casă devine adesea imposibilă.
Legea rezolvă acest impas printr-o soluție temporară. Dacă foștii soți nu se înțeleg și folosirea comună a locuinței nu mai este posibilă, instanța poate atribui folosința locuinței unuia dintre ei. Este esențial de reținut că această atribuire este vremelnică: ea produce efecte doar până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj, momentul în care bunul comun se împarte efectiv. Practic, atribuirea folosinței rezolvă traiul de zi cu zi până când se decide, la partaj, cine păstrează casa și cine este despăgubit. Până la acel moment, cheltuielile curente ale locuinței rămân, de regulă, în sarcina celui care o folosește.
Dacă locuința este închiriată
O situație foarte frecventă este cea în care soții nu dețin o casă proprie, ci locuiesc împreună într-o locuință închiriată, în baza unui contract de închiriere. Și aici, la divorț, se pune problema cine rămâne și cine pleacă. Codul civil oferă o soluție expresă: instanța poate atribui beneficiul contractului de închiriere unuia dintre foștii soți.
Atribuirea nu se face la întâmplare, ci după criterii pe care legea le enumeră într-o ordine precisă. Primul și cel mai important criteriu este interesul superior al copiilor minori. Al doilea este culpa în desfacerea căsătoriei, adică cine a fost vinovat de destrămarea căsniciei. Al treilea sunt posibilitățile locative proprii ale foștilor soți, adică cine are unde să se mute și cine nu. Aceste criterii se aplică în ordine, ceea ce înseamnă că interesul copiilor primează asupra oricărei considerații legate de culpă sau de posibilități.
„La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și aceștia nu se înțeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soți, ținând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.”
Interesul copiilor trece înaintea culpei
Indemnizația și folosința pe durata procesului
Atribuirea locuinței vine uneori la pachet cu o compensație bănească. Soțul căruia i se atribuie beneficiul locuinței închiriate poate fi obligat să îi plătească celuilalt o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuință. Această obligație nu există însă atunci când divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a celui care trebuie să plece. Dacă există bunuri comune, indemnizația se poate deduce ulterior, la partaj, din cota care i se cuvine soțului care a rămas în locuință.
O altă întrebare practică este ce se întâmplă până la finalul procesului de divorț, care poate dura luni bune. În această perioadă, dacă traiul comun devine imposibil sau periculos, oricare dintre soți poate cere instanței o măsură provizorie privind folosința locuinței, pe calea rapidă a ordonanței președințiale. Astfel, situația locativă nu rămâne blocată până la hotărârea finală, ci poate fi reglementată temporar, de urgență. Cum funcționează această procedură rapidă este explicat în ghidul despre ordonanța președințială.
Întrebări frecvente despre locuință după divorț
