SUNĂ-NE ACUM
954-648-1802
MAIL US TODAY
info@yourwebsite.com

Noţiuni de teorie generală a dreptului

 

I. Accepţiunile termenului „drept”. Termenul „drept” este folosit în

limbajul cotidian cu mai multe sensuri. Astfel, într-o primă accepţiune, aceea

de drept subiectiv, noţiunea desemnează prerogativa, posibilitatea

recunoscută unei persoane de a face ceva ori de a pretinde ceva de la un alt

subiect de drept.

 Cu titlu de exemplu, menţionăm dreptul de a se căsători al oricărei

persoane aflate în deplinătatea facultăţilor mintale şi care a împlinit vârsta

legală, dreptul vânzătorului de a pretinde şi primi preţul convenit pentru

lucrul vândut ori dreptul persoanei angajate cu contract de muncă de a

pretinde şi primi salariul pentru luna expirată.

 Din definiţia de mai sus şi din exemplele prezentate rezultă

următoarele trăsături ale drepturilor subiective:

- sunt strâns legate de titularii lor;

- sunt infinite ca număr;

- pot avea natură juridică diferită, în raport de ramura de drept care

le reglementează;

- deşi infinite ca număr, sunt totuşi limitate din punct de vedere al

conţinutului lor, iar aceste limite sunt date de lege şi de bunele

moravuri;

- unui drept subiectiv aparţinând unei persoane îi corespunde, de

regulă, o obligaţie corelativă a unui alt subiect de drept, adică a

persoanei căreia i se pretinde să dea ceva ori să aibă o anumită

conduită faţă de titularul dreptului subiectiv.

Cea de-a doua accepţiune a dreptului este aceea de drept obiectiv,

care se referă la totalitatea normelor juridice edictate de stat prin organul său

legislativ.

Dreptul privit din punct de vedere obiectiv are următoarele trăsături:

- regulile de conduită ce alcătuiesc dreptul obiectiv au caracter

general, deoarece se adresează în mod difuz fie tuturor subiecţilor

de drept, fie uneia sau mai multor categorii de persoane, fie numai

unei persoane, dar în calitate de titular al unei funcţii ale cărei

existenţă şi competenţă sunt stabilite prin regulile respective (de

exemplu: preşedintele statului).

- este vorba de reguli de conduită obligatorii, deoarece conţin un

element specific dreptului şi anume elementul punitiv, mai exact

sancţiunea, prin intermediul căreia pot fi duse la îndeplinire cu

ajutorul forţei coercitive (de constrângere) a statului;

- dreptul obiectiv constituie cadrul de existenţă şi exercitare a

drepturilor subiective, adică acestea din urmă există şi se pot

exercita doar în măsura în care sunt recunoscute de normele ce

alcătuiesc dreptul obiectiv.

Definiţie. Aşadar, din punct de vedere obiectiv, dreptul se defineşte ca

fiind un ansamblu de reguli de conduită generale, impersonale şi obligatorii,

având ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului social, reguli

edictate de către stat, care asigură şi aplicarea lor prin forţa sa coercitivă.

 Pe de altă parte, dreptul are caracter sistemic, normele juridice tinzând

să constituie un sistem organizat şi aflându-se în raporturi de ierarhizare

formală, deoarece nici o normă nu poate fi înţeleasă izolat, fără corelare cu

celelalte norme şi, de asemenea, nu are îndreptăţire decât dacă se sprijină pe

o normă superioară.

 O a treia accepţiune a termenului se referă la dreptul pozitiv, ceea ce

înseamnă dreptul efectiv aplicabil într-un stat la un anumit moment dat,

adică totalitatea normelor interne aflate în vigoare, precum şi normele şi

tratatele internaţionale aplicabile în ordinea internă.

 Dintre aceste trei accepţiuni, aceea care ne interesează deocamdată şi

pe care o vom studia cu precădere este cea a dreptului în sens obiectiv.

2

II. Diviziunile dreptului. Dreptul se poate clasifica în drept intern şi

drept internaţional, pe de o parte, precum şi în drept public, respectiv drept

privat, pe de altă parte.

Dreptul intern reglementează relaţiile juridice din interiorul unui stat,

relaţii supuse normelor juridice edictate de statul respectiv.

Dreptul internaţional cuprinde normele juridice cuprinse în tratatele

internaţionale. Tratatele internaţionale sunt acordurile de voinţă intervenite

între două sau mai multe state prin care părţile reglementează probleme de

interes comun, precum şi aspecte legate de relaţiile dintre ele.

 Din punctul de vedere al implicării statului şi al gradului de

generalitate al interesului, dreptul se clasifică în două subdiviziuni

fundamentale: drept public şi drept privat. La rândul lor, aceste

subdiviziuni se constituie din ramuri de drept, ramurile din instituţii juridice,

iar instituţiile din norme juridice.

Ramura de drept este un ansamblu distinct de norme juridice care

reglementează relaţiile sociale cu acelaşi specific şi din acelaşi domeniu,

folosind aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode. Unele ramuri mai

vaste se pot diviza şi în subramuri.

Instituţia juridică constă în norma sau normele juridice care

reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale, conturând o

categorie aparte de raporturi juridice.

Dreptul public protejează prin normele sale un interes general, al

statului, deci comun tuturor cetăţenilor. El este imperativ prin natura sa,

constituindu-se într-o sumă de ordine şi de interdicţii şi manifestându-se cu

preponderenţă prin acţiunea autoritară, unilaterală a guvernanţilor.

 Dintre ramurile dreptului public, cele mai importante sunt: dreptul

constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul

internaţional public, dreptul muncii şi protecţiei sociale, dreptul procedural,

dreptul mediului etc.

3

Dreptul privat protejează interesele particularilor şi este constituit în

principal din dorinţa de a ghida şi susţine voinţa individului, care-şi

gestionează interesele în mod liber. Din acest motiv, el nu are un caracter

preponderent imperativ, fiind menit să traducă normativ jocul liber al

voinţelor, modul şi consecinţele întâlnirii acestor voinţe.

 Cu alte cuvinte, în timp ce dreptul public reglementează raporturile

indivizilor cu statul şi raporturile statelor între ele, referindu-se la guvernanţi,

dreptul privat reglementează raporturile dintre indivizi, referindu-se la

guvernaţi.

 De asemenea, în dreptul public organele de stat apără drepturile

subiective din oficiu, pe când în dreptul privat numai sesizarea de către

partea interesată conduce la apărarea drepturilor subiective.

 Dintre ramurile dreptului privat, menţionăm ca fiind cele mai

importante: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul funciar,

dreptul internaţional privat, dreptul proprietăţii intelectuale etc.

 Vom continua cu o succintă prezentare a fiecăreia din cele mai

importante ramuri ale dreptului public, respectiv dreptului privat.

Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului formată din

normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în

procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii în stat. Respectivele

norme sunt cuprinse în Constituţii (legile fundamentale ale statelor) şi au o

forţă juridică supremă, în sensul că toate celelalte categorii de norme se

subordonează acestora.

Dreptul administrativ este ramura dreptului public ce reglementează

relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum şi pe cele de natură

conflictuală dintre autorităţile administraţiei publice sau alte autorităţi

statale, pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile lor prin actele

administrative ale acestor autorităţi, pe de altă parte. Dreptul administrativ

priveşte, deci, două categorii de relaţii sociale: raporturile din sfera de

4

activitate a administraţiei publice (raporturi de administraţie activă) şi

raporturile conflictuale ale administraţiei cu administraţii (raporturi de

contencios administrativ).

Dreptul financiar este ramura dreptului, desprinsă din dreptul

administrativ, care reglementează problemele finanţelor statului, fără a se

confunda cu dreptul bancar, care cuprinde ansamblul dispoziţiilor privind

finanţele private.

Dreptul penal este acea ramură a dreptului public ce se ocupă de

infracţiuni şi pedepsele ce trebuie aplicate acelora care le comit. Infracţiunea

este fapta care prezintă pericol social, este săvârşită cu vinovăţie şi este

prevăzută de legea penală, iar sancţiunea penală, numită pedeapsă, este

reacţia socială prevăzută de lege împotriva infractorului.

Dreptul internaţional public reglementează relaţiile interstatale,

precum şi relaţiile dintre organizaţiile internaţionale ori dintre state şi

respectivele organizaţii. Această ramură de drept se divide în două

importante subramuri, şi anume dreptul păcii şi dreptul conflictelor armate.

Dreptul muncii este ramura de drept ce cuprinde regulile juridice

aplicabile relaţiilor individuale şi colective care se nasc între patroni şi

salariaţii ce lucrează sub autoritatea lor, cu ocazia prestării muncii.

Dreptul protecţiei sociale este ansamblul regimurilor juridice care au

ca obiect organizarea unei protecţii contra pericolelor inerente vieţii

economice şi în general contra riscurilor cotidiene, prin intermediul unei

solidarităţi generale şi obligatorii.

Dreptul procedural, ca ramură de drept public, se constituie din

ansamblul regulilor ce reglementează desfăşurarea proceselor în faţa

instanţelor judiciare, precum şi proceduri nejudiciare, cum ar fi procedurile

electorale, parlamentare, procedura referendumului etc.

Dreptul mediului înconjurător este ansamblul normelor juridice care

reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă

5

de natură, ca element vital şi suport la vieţii, în procesul conservării şi

dezvoltării în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor

mediului înconjurător, naturale şi artificiale, precum şi relaţiile privind

protecţia, conservarea şi ameliorarea acestora.

Dreptul civil, fără îndoială cea mai importantă ramură a dreptului

privat, reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite

între persoane fizice sau juridice aflate pe poziţie de egaliate juridică.

Reprezentând cea mai vastă ramură de drept, dreptul civil este divizat în

cinci subramuri: 1.partea generală (raportul juridic civil, actul juridic civil,

persoanele, prescripţia extinctivă etc), 2.drepturile reale (dreptul de

proprietate şi derivatele sale), 3.obligaţiile civile, 4.contractele civile şi

5.succesiunile.

Dreptul comercial, ca ramură a dreptului privat, este un ansamblu de

norme juridice aplicabile raporturilor juridice izvorâte din actele şi

operaţiunile considerate de lege ca fiind fapte de comerţ, precum şi

raporturilor la care participă persoanele ce au calitatea de comerciant.

Dreptul familiei este ramura dreptului privat desprinsă din dreptul

civil care reglementează raporturile de familie, mai exact raporturile de

căsătorie, raporturile ce rezultă din rudenia firească, din filiaţie, adopţie etc.

Dreptul funciar, ramură a dreptului privat derivată din dreptul civil,

cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile sociale născute în

legătură cu folosinţa terenurilor de către deţinătorii acestora, indiferent de

forma de proprietate, în scopul folosirii raţionale şi integrale a tuturor

terenurilor, potrivit destinaţiei lor.

Dreptul internaţional privat este ansamblul normelor juridice care

au ca scop să soluţioneze conflictele de legi şi de jurisdicţii în cazul relaţiilor

juridice private cu element de extraneitate. Prin raport cu element de

extraneitate se înţelege un raport în care un element ori un fapt legat de

existenţa sa se află în străinătate ori sub imperiul unei legi străine.

6

Găsiți avocatul potrivit pentru problema dvs. juridică ! Prezentați cazul dvs. avocaților locali în câteva minute Serviciul nostru juridic va potrivește cu avocați foarte bine evaluați și autorizați din apropiere - gratuit.